Archive for Term: Maria Petrovna

ARTISTUL DESCULȚ

“Apăr prin orice mijloace libertatea de a fi așa cum sunt. Pe mine nu mă poți „cosmetiza”, deși, mai ales în artă, se poate face o profesie din asta. Nu mă poți împacheta…”

Este greu, dar foarte greu să o cuprinzi în cuvinte. Pentru că nu stă. Este efervescentă, variată, autentică, liberă, desculță, fără artificii. Este forță creatoare. Încercând să mă strecor cu o întrebare banală, “Cum este Mara?” mi-a răspuns franc: “Pe mine mă lași să fiu urâtă, atunci când simt să fiu urâtă, mă lași să fiu închisă, atunci când simt nevoia să închid, mă lași să iubesc, atunci când găsesc lucruri pe care le iubesc, și așa mai departe. Iar ceea ce simt, gândesc și sunt se vede”. Atunci, am ales să aflu câte ceva despre latura experimetală a artei ei.

RAF: Mara, dorim să comunicăm cu publicul larg despre latura experimentală a creațiilor tale. Ce ne poți spune?

 Mara: Creația… vrei să vorbim despre creație, despre cum mi-o definesc, dincolo de simpla percepție vizuală? Înainte de toate, cred cu tărie că tot ceea ce facem este creație. Suntem creatori, nu epigoni, prin urmare, inclusiv arta pe care o facem (dacă alegem să o facem) reprezintă un aspect al acestei însușiri. Este o modalitate de expresie a sinelui, ca și orice altceva, iar eu cred foarte mult în această exprimare a sinelui – sau oricum vrei să o numești. Cred că e cea mai importantă formă de libertate. Apăr prin orice mijloace libertatea de a fi așa cum sunt. Pe mine nu mă poți „cosmetiza”, deși, mai ales în artă, se poate face o profesie din asta. Nu mă poți împacheta. Pe mine mă lași să fiu urâtă, atunci când simt să fiu urâtă, mă lași să fiu închisă, atunci când simt nevoia să închid, mă lași să iubesc, atunci când găsesc lucruri pe care le iubesc, și așa mai departe. Iar ceea ce simt, gândesc și sunt se vede.

RAF: De unde vin forța artei și autenticitatea în arta ta?

Mara: Cred că vin tocmai din această sinceritate – și nu vorbesc despre mine aici, că eu nu sunt artist, sunt jurist și „zugrav amator”, dar dacă vei privi toți artiștii mari ai acestei lumi, vei vedea că de aici pleacă totul. Creația înseamnă să nu minți. Asta se traduce prin exact această exprimare a sinelui, printr-o transmitere a unei stări. Ceea ce tu dai, prin artă, este o stare – oricare ar fi arta și oricare ar fi starea. Dacă reușești să creezi în consumator o stare, înseamnă că nu minți.

Un tânăr îi trimite un manuscris lui Rainer Maria Rilke și îl roagă să îi dea un feedback… „Citește, te rog, și spune-mi ce părere ai. Sunt bun de ceva, pot fi scriitor?”. Și Rilke îi răspunde: „Nu mă întreba pe mine dacă poți fi scriitor… Dacă te trezești dimineața și primul lucru pe care vrei să îl faci e să scrii, și simți că nu poți altfel, nu poți fără asta, atunci ești scriitor.”

RAF: Deși ești de profesie jurist, tu ai ales scrisul și pictura ca două realități definitorii ale personalității tale, cu efect complementar?

Mara: Eu cred foarte mult în realitatea asta. Pictura a venit destul de târziu, dar scriu de când eram copil. Cărțile mele publicate merg pe același principiu. Mulți oameni confundă lucrurile și ajung la concluzia că artiștii sunt excentrici, de exemplu… Asta nu e neapărat adevărat. Sunt doar sinceri și duc această împăcare cu sinele, care se manifestă prin sinceritate, uneori la extrem – uită-te la Bukowski… Arta nu începe nici cu talentul, nici cu studiile, nici cu o căutare, nici cu o imposibilitate de adaptare – doar cu o dorință uriașă, explozivă, de exprimare. Uite, mi-a plăcut foarte mult o întâmplare, un episod: un tânăr îi trimite un manuscris lui Rainer Maria Rilke și îl roagă să îi dea un feedback… „Citește, te rog, și spune-mi ce părere ai. Sunt bun de ceva, pot fi scriitor?”. Și Rilke îi răspunde: „Nu mă întreba pe mine dacă poți fi scriitor… Dacă te trezești dimineața și primul lucru pe care vrei să îl faci e să scrii, și simți că nu poți altfel, nu poți fără asta, atunci ești scriitor.”

În pictură, momentul hotărâtor a fost când mi-am dat seama că e același lucru. Nu făcusem asta niciodată și, cumva, încă n-o vedeam ca pe o activitate în care să am libertatea să fac asta. Ca să încalci reguli trebuie întâi să le cunoști, ori eu vin din cu totul alt loc, ca să spun așa… Începusem să mă joc, pur și simplu pentru mine, și la un moment dat am ajuns într-un impas. Și am sunat un prieten bun, care-o face pe-asta cu arta plastică de vreo jumătate de secol. Și îl întreb: „Auzi, ce culoare merge cu….” – nu mai știu ce culori aveam pe pânză și era clar că trebuie să potrivesc ceva. Mai știu câte ceva, de la orele de desen, mă așteptam să îmi dea un răspuns în care să îmi vorbească despre teoria culorilor, despre culori complementare, calde, reci, nuanțe, mă rog, informații de bază de genul ăsta. Dar el mi-a zis: „ … Depinde ce vrei să transmiți…”. Simplu. Și atunci s-a făcut lumină și mi-am spus că dacă așa merge treaba, atunci discutăm altfel!

RAF: Deci, tu spui că miza este curajul de a te exprima?

Mara: Da, miza, este exprimarea. Atât. Probabil de asta abordez stilul acesta, și tocmai de asta mi se potrivește. L-am descoperit la Voka – pictorul care a și denumit acest stil „realism spontan” – și e destul de nou. E copil, de fapt, dacă îl compari cu vreun curent din arta autentică, dar tocmai asta m-a fascinat: potențialul incredibil pe care mi-l oferă exact în această direcție. Dacă stai lângă mine când pictez un tablou, nu înțelegi nimic. Mă răzgândesc de zeci de ori. Încep cu ceva, la mijloc se schimbă totul, iar la final nu îți dai seama cum am ajuns acolo. Încep cu o stare, pentru că mă simt într-un fel, și dacă se întâmplă ceva care îmi modifică starea, la final ai să vezi cu totul alt rezultat. Este doar expresie, și nimic altceva. Iar stilul îmi permite asta. De-asta nu pot să fac nimic estetic, decorativ, corect. Degeaba îmi spui că într-un loc am nevoie de o culoare complementară, sau de un contrast – că așa ar trebui să fie. Nu. Dacă în momentul acela sunt supărată, sau agresivă, sau vreau să îți creez o stare mai puțin confortabilă, asta am să fac. Și te uiți la tablou și nu înțelegi ce te deranjează, de ce simți un disconfort. Pentru că eu vreau să creez o stare, da? Și îmi asum faptul că vor veni oameni care știu regulile picturii și îmi vor spune că nu așa se face. Sunt perfect de acord cu ei. Au dreptate. Am mare respect pentru ei și pentru orice artist, din orice curent. Au dreptul și libertatea să facă ei așa cum se face, iar eu voi face așa cum simt… Ca în orice fel de artă, există posibilitatea să alegi. E un fenomen de rezonanță. Cine nu rezonează, este liber să nu se uite. Și sunt absolut confortabilă cu asta.

RAF: Nu te lași cucerită de academismul tradiționalist?

Mara: Ajungem iarăși la ideea despre care vorbeam mai devreme, despre cum arta pleacă din dorința de exprimare. Este… „raw”, știi? Atâta tot. Nu mă interesează să o stăpânesc, ci să o las să mă stăpânească. Sunt câteva aspecte în viață pe care, dacă nu le faci așa cum vrei tu, cum simți tu, cred că n-are rost să le mai faci deloc. Iubirea, de exemplu, este unul dintre ele. Eu așa simt și arta. Îl pictez pe Tyrion, de exemplu, al lui G. Martin, pentru că mi se pare un personaj fabulos, care mie îmi transmite foarte multe. Îl pictez pe Hendrix, pentru că îl iubesc pe Hendrix. Pictez personaje din diferite universuri fantasy, pentru că iubesc cărțile respective. Pictez acum, de exemplu, o serie care se va numi Swahili, pentru că sunt fascinată de frumusețea femeilor africane, de anumite moduri în care ele își exprimă această frumusețe. Vezi, ajungem tot la exprimare. Dar asta e treaba… Fac lucruri care pentru mine înseamnă ceva, care la rândul lor îmi creează o stare, da? Apoi vin oamenii și îmi spun că „portretul nu se supradimensionează”. Ba da. Pe pânza mea, pe culorile mele, pe timpul meu și mai ales pe emoția mea, se pictează exact la ce dimensiune vreau eu. I-am luat la un moment dat un interviu lui Dan Andrei Aldea și mi-a spus o chestie foarte faină: „Eu cânt pentru mine, în primul rând, să mă exprim. Dacă pe lângă mine se mai găsește vreunul care a mai citit o carte și îi place ce fac… cu atât mai bine.” – cam așa.

Faptul că pictez întotdeauna desculță e un simbol.

RAF:  Apari desculță în public, pictezi desculță și simt că nu este despre excentricitate și nici despre atragerea atenției în mod voit.

Mara: Deci e „raw”, da? E crud. De aici a venit ideea cu „Desculț”. Faptul că pictez întotdeauna desculță e un simbol, e un avertisment, de fapt. E o traducere a realității. Intru desculță în sufletele oamenilor – adică sinceră, fără artificii, pentru că așa consider că e corect – dar am pretenția să facă și ei la fel cu mine. Este A FI, pur și simplu, pentru că nu dăm din ceea ce avem sau ce facem, ci dăm din ceea ce suntem, da? Asta e ideea, să dăm din ceea ce suntem. Asta înseamnă exprimarea autentică. Nu cosmetizăm lucrurile. Nu le vopsim. Eu nu știu să cosmetizez, eu nu știu să simulez – ori sunt, ori nu sunt. Iar în artă, SUNT.

RAF:  De ce colaborarea cu RAF?

Mara: Exact din cauza acestui fenomen de rezonanță. Așa au apărut și oamenii care îmi promovează lucrările, sau le cumpără, sau îmi spun că s-au îndrăgostit de ele. Așa au apărut și oamenii care vin în atelier – și care, în primul rând, se descalță. Mai pun mâna pe o pensulă, îi mai pun să arunce o culoare… Am prieteni pe care îi pun să facă asta, pentru că vreau și eu o parte din ei, dintr-o stare a lor. Inițial, se sperie: „Păi, dacă îți stric lucrarea?” – apoi le arăt că nu au ce să strice, că totul se poate repara. Poți să dai cu albastru peste, și ai făcut altceva. Poți să iei pânza și să o faci bucăți cu un cuțit, și apoi să o folosești pentru un colaj. Poți să iei culori care nu se potrivesc cu nimic sau să tragi linii strâmbe, așa cum făceai când erai copil și la ora de geometrie erai certat pentru asta, iar toate astea sunt absolut ok! Că tocmai ăsta e scopul. Nu există greșeală. Sunt forme de exprimare în care nu există greșeli. Și fac asta cât de des pot, pentru că mi se pare că asta e una din marile noastre probleme, în ultima vreme, știi? Ne este frică să ne exprimăm, ca să nu greșim. Nu există așa ceva. Nu în pânzele mele. Este despre emoție, nu despre perfecțiune. Știi acea vorbă a lui Huxley, cu „Nu vreau confort… vreau poezie, vreau pericol, vreau libertate, furtună, păcat”? Perfecțiunea e plictisitoare și lipsită de autenticitate, ca în orice altceva.

RAF: Și noi dorim să “păcătuim” cu tine. Bine ai venit in RAF, Mara! Intră desculță și rămâi aici, pentru totdeauna! Gratitudine!