Andreea Apăvăloaei

“trăiesc arta şi arta mă trăieşte…”

Andreea duce arta, cu satisfacţia ei cu tot, către oameni. Trăieşte parcursul ca un dat, fiind conştientă de rostul ei, acela de a exprima esenţele lui “Eu Sunt”, în tot procesul creaţiei.

RAF: Andreea, până unde este arta ta? Oamenii te caută şi te găsesc repede pentru că tu oferi mai mult decât artă. Ei rămân in “legătură cu tine”, este adevărat?

Andreea: Este adevărat. Eu trăiesc arta şi arta mă trăieşte. Arta îmi este necesară aşa cum şi eu îi sunt necesară ei, iar oamenii simt asta. Nu mi-am împins limitele, deşi, de foarte multe ori am trecut mult peste ce aş fi crezut că pot face. Este o tendinţă naturală a fiinţei mele, combinată cu obsesia de a picta, de a acţiona şi a exprima culoarea, cel mai adesea. Culoarea şi textura subtilă a tuşei, dar şi un gestualism, parcă, înregistrat pe pânză.

Revenind la oameni, ei mă găsesc şi cer ceva de la mine, o satisfacţie vizuală, apoi, uşor, se aşează în preocuparea mea artistică, ocupă spaţiul interiorităţii mele şi aşa încep să creez, conectată fiind la ei. Satisfacţia este reciprocă, şi consider târgul ca fiind echitabil; mai mult, drumul cunoaşterii de sine devine mai relevant, atât în ceea ce sunt, cât şi în ceea ce par să fiu. “Fiecare şi-i închipuie pe “ceilalţi”, şi caută un element de legatură cu ei. Căutătorul însuşi este legătura, nu există o alta.” Nisargadata Maharaj / Eu sunt acela).

RAF: Andreea, ce caută oamenii, de fapt?

Andreea: Oamenii nu caută un lucru, un obiect. Deseori, ei nici nu ştiu ce caută. “Vreau o pată de culoare”, o spune majoritatea clienţilor mei. De fapt, ei doresc o pată de culoare în viața lor, apoi în casa lor.  Ceva pozitiv, ceva care să vibreze acolo, un reper emoţional exuberant, vivace.

RAF: Ce este arta, Andreea, pentru tine, tu fiind un om al artei?

Andreea: Nu am să vă dau o definiţie din vreun manual de specialitate. Arta nu este o sumă de obiecte sau obiectul în sine, arta este însăşi viaţa. Este precum apa, curată şi întreţine spiritul. Este valabil atât pentru cel care o produce, dar şi pentru cel care beneficiază de ea.

RAF: Dar pictura, însăşi?

Andreea: Îmi este uşor să vorbesc despre pictură, pentru ca mă simt parcă născută din ea. Pictura îmi este meditaţie activă, un fel de yoga cu mişcări, uneori aleatorii, alteori precise, un sistem elastic dornic de expansiune. Nu o poţi zidi între niște reguli, dar nici liberă pe câmp nu o poţi lăsa. Iubită cu Iubirea Divină, cu neutralitate şi recunoştinţă, pictura se naşte pe sine și naşte creatori. Aşa mă simt eu, mă duce și mă aduce, mă reînnoieşte, cu efect de intoxicaţie, dar şi de detoxicaţie.  Albul este egal cu negrul, având aceeşi natură indiferentă.

pictura se naşte pe sine şi naşte creatori…

RAF: Am o curiozitate, cum îţi dai seama că un tablou este gata? Mulţi artişti nu pot da un răspuns clar în acest sens.

Andreea: Poate nici eu nu îl voi da, dar este o chestiune de simţire. Pânza are conţinutul destinatarului de când e albă, bebeluş în faşă; pânza soseşte în atelierul meu și de multe ori stă o vreme, până îi vine rândul; apoi informaţia care era deja în conştiinţă, se aşterne material în forma ei precisă; este gata atunci când a atins nivelul de înţelegere al destinatarului; mai puţin, e incompletă, iar mai mult e fără rost; nu eu stabilesc când este gata, acest “final” vine singur, cu o mare certitudine; când pictez pentru mine, e altfel de “gata” – vine pânza în atelier, stă din nou o vreme, apoi brusc şi neinvitat, se materializează o esenţă; sunt două situaţii: este gata când a atins simplitatea sau este gata când a epuizat tot necesarul de experimente. După ce o lucrare este gata, niciun punct nu va mai fi adăugat vreodată. Nicio lucrare nu iese din atelierul meu până nu este gata.

RAF: Cum ţi-ai dat seama ca vei face artă? 

Andreea: Cum am început? Când? Nu ştiu. A fost acolo, mereu, o sămânţă construită în mine, o creştere care singură şi-a croit calea către şi prin manifestare. Desigur, potenţialul artistic a fost susţinut şi încurajat, de familie, de context, de curiozitate şi de dorinţa spontană de a fi aici unde sunt, cu încapaţânare şi rebeliune, uneori.

RAF: Iţi defineşti uşor stilul? 

Andreea: Stilul meu se arată în toate stilurile. Suprafețele diferite îmi vorbesc, mă cheamă, provoacă răspunsul. Pânza întinsă, peretele imobil, sticla lucioasă, hârtia granulată, ulei, acrilic, tuș, nitrolac, color-spray, cărbune, metal, mozaic, foițe diafane, orice lasă o urmă, pe orice poate fi numit suprafață.

RAF: Imprimi expresii, captezi emoţii şi acest lucru este apreciat de oameni. Vine acum o întrebare fireasca. De ce RAF? În RAF arta nu se atinge. RAF nu este un mediu de studiu “live”.

Andreea: Am evitat identitatea, grupările, organizațiile, n-am dorit să fiu încapsulată în sisteme patronate de autorități. Sămânța am pus-o la începutul anului, căutând o galerie. Am hidratat-o câteva luni, apoi m-am dat la o parte din calea mea, am lăsat Inteligența Divină să construiască sinapse și medii. Acum sunt în interiorul RAF-ului! Este o acțiune a prezentului, aici și acum. RAF este un verb al artei și  un activ al vieții. Am răspuns întrebării?

RAF: Mulțumesc, Andreea!

Andreea Apavaloaei, născută în Avereşti, jud. Neamţ, absolventă a Liceului de arte “Victor Brauner” din Piatra-Neamţ şi a Facultăţii de Arte Decorative şi Design, Universitatea Naţională de Artă Bucureşti, master în Arte Vizuale UNAB; expoziţii personale şi de grup, în România şi în alte ţări.

Mai multe produse ale artistului Andreea Apăvăloaei